Madalina si Tomas

Daca sunteti pasionati de echitatie, daca iubiti animalele si natura, daca v-ati dorit mereu o experienta aparte, atunci la 7 Cai cred ca gasiti raspunsul .

De cativa ani incerc sa ajung sa cunosc familia care a pus pe picioare intreaga “afacere” 7 Cai . Spun “afacere” fiindca acolo gasiti ceva mai mult decat atat. Gasiti oameni calzi, deschisi ,comunicativi care vor sa iti impartaseasca si tie o parte din povestea lor.

Am reusit intr-o dimineata de joi, eu si inca doua prietene, sa ajungem la Namaesti, la domnul Dan si la gospodaria acestuia, pe care a reusit sa o puna pe picioare dupa ani buni de munca si pasiune. Eram entuziasmata fiindca nu stiam decat din auzite cum o sa fie, stiam povesti, dar nu imi imaginam ca toata experienta o sa fie mai mult de atat.

Era un aer rece de toamna, un miros de frunze uscate si cafea proaspat facuta. Domnul Dan ne astepta impreuna cu familia si cu angajatii acestuia, la umbra unui foisor. Dupa o scurta prezentare, s-au ales calutii speciali pentru incepatori si ne-am pregatim sa ne alegem insotitorul pentru aceasta scurta dar minunata calatorie. Nu ma intelegeti gresit, am avut ocazia sa ne mai urcam pe cai inainte si sa luam cateva lectii , dar nimic nu se compara si nu o sa se compare cu sentimentul de acolo.

Sunt 6 ore in care treci printr-un amalgam de senzatii: de la o fericire incredibila pana la panica totala.
Dintre toti, mi-am dorit cel mai cuminte calut, tocmai de teama sa nu am surprize pe la 1200 m altitudine, asa ca mi-a fost recomandat Tomas. Tomas, un armasar alb, inalt si solid, un urias bland, ma astepta si ma asculta cu atentie, ma analiza din cap pana in picioare. Special m-am inarmat cu morcovi, m-am gandit, cum altfel sa ne imprietenim noi doi, daca nu cu cateva gustarele de dimineata, pentru energie.
La ora 10:30 am pornit impreuna cu cele doua prietene si un insotitor, intr-o plimbare care ne-a intrecut asteptarile. Dupa toate sperantele mele, se pare ca Tomas era fix ca mine. Incapatanat si cu toane. Din 20 de metri, 7 erau in pas saltat(trap). Mi-am dat seama ca ma incerca, sa vada care este stapanul pe situatie dintre noi doi, si mai ales ,ma simtea incordata. Cel mai bine este sa creezi o legatura si tocmai asta am incercat sa fac. M-am relaxat si am inceput sa ii vorbesc frumos, sa-i spun ca am incredere si ca este cel mai cuminte calut din lume. Aparent am reusit sa ii castig si eu increderea.
Incet, incet am intrat in inima padurii. Nu pot sa va scriu in cuvinte cum este sa strabati acel peisaj salbatic, sa treci peste rauri si sa fii mangaiata de crengile copacilor (cateodata zgariata, depindea de toanele lui Tomita). Este de 10 ori mai minunat decat la o simpla drumetie pe jos si te simti de 10 ori mai libera la inaltimea aia. Si am urcat, pe unde nu am crezut ca o sa urc vreodata calare, pe dealuri abrupte si poteci din ce in ce mai inguste. Nu am crezut ca acei caluti au puterea sa care 2 ore, intr-o panta cu inclinatie asa mare. Dar au facut-o, fiindca isi stiau traseul, stiau ce treaba au de facut, stiau ce ii asteapta sus. Si acum ii cred. Ajungi sus si te intrebi cum o sa povestesti mai departe peisajul pe care l-ai vazut, si sentimentul ca esti cu cel mai bun prieten.

Evident, Tomas reusea sa imi aduca aminte ca daca el vrea, si uit sa preiau comanda cum trebuie, o taie pe campie in sensul opus grupului, dar nu mai conta. Conta ca eram acolo mai presus de toate.
Domnul Dan a avut grija sa ii ofere baiatului care ne-a insotit tot ce trebuie pentru masa de pranz, asa ca la stana ne-a fost pregatit gratarul tipic muntenesc, de care ne-am bucurat dupa atata efort fizic si psihic, mai ceva ca la ultima masa. Caii au fost priponiti si se bucurau si ei de iarba proaspata pe care o vad doar atunci cand sunt pe traseu.

Eram obosite, dar nu eram gata sa plecam acasa. Incepusem deja sa simtim febra musculara, corpul deja amortea, dar nu mai conta, nu voiam sa se termine. Ei, si cu toate ca la urcare mi s-a parut cel mai greu lucru de facut in viata asta, coborarea a fost si mai infricosatoare. Aici e nevoie clar de echilibru, de inima tare si de incredere in companion. Daca nu ai toate lucrurile astea, atunci nu sfatuiesc pe nimeni sa incerce. Senzatia aceea de cadere libera o ai imediat cum pleci de la stana, fiindca evident, ai urcat, trebuie sa si cobori. Si nu stiam ce sa fac, sa ma bucur de Tomas? Sa ma bucur de peisaj? Evident m-am concentrat asupra lui, altfel ajungeam sa fac parte din peisaj si nu era cel mai placut lucru cred. Nu o sa mai intalnesc pana acum un moment care sa imi incerce limitele atat de mult. Nu m-am gandit nicio secunda ca viata mea o sa fie pe o poteca de munte cu rapa in stanga si in dreapta ,agatata de experienta unui cal si de priceperea lui. Si da, se mai impiedica, dar il mangaiam si ii aduceam aminte ca sunt si eu in spatele lui, in panica mea, nu cumva sa uite.
Dupa 6 ore, cu adrenalina, febra musculara, peisaje si legaturi stranse intre noi si animalele noastre, am ajuns inapoi la 7 Cai. Nu iti vine sa pleci acasa, iti vine sa o iei de la capat, si ii multumesti in minte lui Dan, fiindca fara el, eu, noi , nu aveam parte de experienta asta. Nu aveam ce sa le povestim nepotilor, nu aveam cum sa va povestesc nici voua, nu aveam cum sa il cunosc pe Tomas.
Va recomand cu drag sa va uitati la pozele pe care le pun, sa aveti curajul sa incercati o aventura ca asta, fiindca nu exista echivalentul nicaieri, si vreau sa simtiti ce am simtit si eu, sa va gasiti un”Tomas” pentru o zi, un “Tomas” pentru care va intoarceti la Campulung. Eu cu siguranta o sa ma intorc in primavara, si o sa il aleg tot pe Tomas din cei 50 de cai pe care ii are Dan, fiindca asta e o legatura pe viata.

Ioana Madalina Giogu
Septembrie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *