Eu si Andrei

„Zic către nepoţelul meu:
– Am obosit, sunt om şi eu !
Mă lămureşte:
– Tu nu eşti om, tu eşti mamaie!…”

Pe 5 septembrie 2014 s-a născut Andrei.
Îmi amintesc că eram la serviciu în şedinţa de dimineaţă cand m-a sunat fiica mea. Nu i-am răspuns, dar dacă este ceva urgent sunăm imediat a doua oară. A sunat. Era la spital şi era speriată. Se dusese la control si îi era frică. Mi-a fugit pământul de sub picioare pentru că îmi imaginasem luni de zile cum sunt lângă ea şi o încurajez.
Nu ştiu când am ajuns de la Pitesti la Bucureşti.
Andrei a venit pe lume într-o zi de toamnă minunata şi îmi amintesc cu mare placere, ca şi cum ar fi fost ieri, emoţia şi lacrimile de fericire cu care l-am primit în vieţile noastre. Mai ştiu şi acum două lucruri, faptul că era mic mic şi că nu orăcăia aşa înecat ca toţi nou născuţii ci plângea sănătos.
Iubeşte sa asculte muzica de orice fel şi dansează de când nici nu mergea în picioare. V-am spus că a fost din primele clipe un copil cu multă personalitate? Ei, bine, aşa este şi acum. Şi nu a fost niciodată copilul care să facă ceva ce nu-şi doreşte, sau o maimuţică ascultătoare care să imite ce i se spune, să danseze la comandă, să numere, să spună cuvinte. Nimic!
E un copil care râde si zburda tot timpul! Am atâtea poveşti frumoase cu el, atâtea clipe frumoase şi au trecut numai patru ani de când este în vieţile noastre: prima băiţă, primul Crăciun, prima dată când a stat în funduleţ, când a mers, primul pupic,prima îmbrăţişare, primul “mamaie, te ubec!”! Nu a schimbat doar viaţa mamei si a tatalui său, pe care îi topeşte si iubeste în fiecare zi, ci şi pe a noastră, a celor din jurul lui care i-am permis să facă asta. Noi , cei care l-am lăsat să ne mai înveţe câte ceva, sau să ne ajute să redescoperim lucruri uitate, care altădată ne bucurau. Copiii sunt profesorii adulţilor, nu este invers !
Deşi are doar patru ani, facem nebunii si lucruri frumoase împreună şi cred că ăsta este unul dintre privilegiile pe care le are o bunica care trăieşte în preajma unui nepotel. Am ocazia si şansa, să retrăiesc un pic din copilăria care, altfel, nu se mai întoarce. Eu una ştiu că asta am făcut şi fac de când a apărut Andrei.
Ne dăm în leagăne, mergem in parcuri , ne jucăm , ne pupăm, cântăm şi dansăm pe stradă. Lumea copilăriei este fascinantă.
Eu îl învăt ce cred ca este bine, cuvinte, cântecele, îi povestesc despre teatru, cărţi, muzică, natură, îi fac multe pofte culinare ,bunatati iar el îşi împarte mâncărica sănătoasă şi bună cu mine, şi îmi arată, în fiecare zi de la Dumnezeu, că tot ce avem cu adevărat nevoie în viaţa asta este iubirea. Că un zâmbet şi o îmbrăţişare pot topi durerea sau zbuciumul sufletului. Ca o magie! Cred că inconştient mă aşteptam să ne legăm atât de tare unul de celălalt având în vedere relaţia pe care o am cu mama lui. Deocamdată, am atâtea să îl învăţ ! Nu matematică, nu gramatică, nu limbi straine, ci cum să iubească şi să preţuiască viaţa, cum să fie liber, cum să aprecieze oamenii în general şi pe cei dragi în special, cum să nu facă compromisuri care îi pot distruge sinele.Şi ştiu că, la rândul meu, am atâtea de învăţat de la el!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *